Întâiul sărut

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Iar părul o-mbracă în haine de doliu.

Ochii atotștiutori – un abis

Ce scaldă în lacrimi

Mâna ei mică și albă,

Gura tăcută, uitată de vorbă,

Obrajii ei roșii ca mărul,

Sânul sfios – fruct interzis.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Iar ochii privesc în cerul Cerului.

Pe buzele uscate de dor și patimi

Îi citesc nemurirea .

Eu îi dau viață,

Ea cerșește iubirea

Din nori , din frunze , din pietre, din râuri

Din cerul ultim de deasupra ei.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Binele și răul ii fac cald sălaș.

Pe buzele-i moi și cărnoase

Citesc că sunt laș

Și chiar și-așa

Din cotorul zemos mai curge în taină

Întâiul veșnic sărut:

Ce dulce amară haină !