Întâiul sărut



Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,
Iar părul o-mbracă în haine de doliu.
Ochii atotștiutori – un abis
Ce scaldă în lacrimi
Mâna ei mică și albă,
Gura tăcută, uitată de vorbă,
Obrajii ei roșii ca mărul,
Sânul sfios – fruct interzis.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,
Iar ochii privesc în cerul Cerului.
Pe buzele uscate de dor și patimi
Îi citesc nemurirea .
Eu îi dau viață,
Ea cerșește iubirea
Din nori , din frunze , din pietre, din râuri
Din cerul ultim de deasupra ei.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,
Binele și răul ii fac cald sălaș.
Pe buzele-i moi și cărnoase
Citesc că sunt laș
Și chiar și-așa
Din cotorul zemos mai curge în taină
Întâiul veșnic sărut:
Ce dulce amară haină !

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Un produs Blogger.