Întâiul sărut

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Iar părul o-mbracă în haine de doliu.

Ochii atotștiutori – un abis

Ce scaldă în lacrimi

Mâna ei mică și albă,

Gura tăcută, uitată de vorbă,

Obrajii ei roșii ca mărul,

Sânul sfios – fruct interzis.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Iar ochii privesc în cerul Cerului.

Pe buzele uscate de dor și patimi

Îi citesc nemurirea .

Eu îi dau viață,

Ea cerșește iubirea

Din nori , din frunze , din pietre, din râuri

Din cerul ultim de deasupra ei.

Ea stă rezemată de copacul cunoașterii,

Binele și răul ii fac cald sălaș.

Pe buzele-i moi și cărnoase

Citesc că sunt laș

Și chiar și-așa

Din cotorul zemos mai curge în taină

Întâiul veșnic sărut:

Ce dulce amară haină !

'Nainte rațiune!

De mine se-agață că-i viață , că-i somn,
Ca ace și-alici , ori mănunchiuri de spini
De ce-ul si care-le și cine-le lumii:
De ce unu-i câine și altu-i neom,
De ce soarele-i soare , noroiu-i noroi.
De ce luna-i luna și nu-i cașcaval?
O fi marea lac ,
Italia din piele, șireturi și toc?
De ai un măr împarte-l în zece!
Ce-o fi mai rece: zăpada sau omul?
Găina sau oul ?

De unde ne tragem și unde vom merge:
Maimuță, cosaș, pește sau bour
De ce n-are coadă?
Ba are chiar zece
De ce a murit ?
Voi... muri ?
Viața... trece ?

O, Doamne, lasă-ma dar
Să fluier și eu pe străzile lumii nebune.
Să-ntorc privirea ,
Să merg, să tac, să dau din mâini , să-ncerc a spune
"Nu-mi pasă și sa fie clar :
nu vreau, nu pot și mi-e totuna!"

O, Doamne, măcar din dreptul tău
Un semn de întrebare scoate
Din spini, fă-l nestemate,
Iar din cuvânt , pe-ndată fapte
Căci mor.

De mine se-agață , că-i viață , ca-i somn,
Ca ace și-alici , ori mănunchiuri de spini
De ce -ul și care-le și cine-le lumii
"N-ainte rațiune!" Vai suflet ! Vai om !